“A spune că este un debut extraordinar, ar fi prea puţin. N-am mai citit ceva atât de înspăimintător (…) de vreo treizeci de ani. « Obiecte ascuţite» nu este un roman care să te sperie şi pe care apoi să-l uiţi; fiorii se acumulează, efectul este devastator. Ultimele treizeci de pagini m-au îngrozit, dar pur şi simplu nu mă puteam opri. Pe urmă, după ce am stins lumina, povestea era acolo, în capul meu, sâsâind ca un şarpe încolăcit într-o peşteră”. Acestea sunt cuvintele cu care Stephen King a descris cartea lui Gillian Flynn, un thiller psihologic halucinant care produce reacţii intense, uneori greu de îndurat, apărut în colecţia Premium a editurii Tritonic.

Camille Preaker, o tânară ziaristă cu trecut în autoflagelare, este trimisă în oraşul natal din statul american Missouri, pentru a face un reportaj despre asasinarea unei fetiţe şi dispariţia alteia. Ajunsă aici, trebuie să facă faţă monştrilor trecutului, dar şi celor ai prezentului, printre care o mamă distantă şi zeflemitoare, o soră vitregă de treisprezece ani, care pluteşte între droguri, sex şi abuz emoţional, dar şi un criminal în serie ale cărui victime mutilate scot la iveală amintiri întunecate.

Stilul lui Flynn este fluid, creionând o imagine exactă a micului oraş de provincie american. Romanul a primit deja critici favorabile din partea unor autori ca Stephen King şi Harlan Coben.

Este un fel de poveste cu zâne indecente, pentru adulţi; mame denaturate, păduri bântuite, femei rănite. Explorează teritoriul vast al violenţei feminine, în primul rând pentru că e foarte diferită de cea masculină. Este un roman despre femei, despre problemele lor manifestate prin furie şi violenţă. “

“Obiecte ascuţite” este, foarte pe larg, povestea unei familii de “nebuni”; o familie complet disfuncţională. Şi unde putea să se desfăşoare în voie o astfel de familie, bogată, cu rădăcini adânci, decât într-o casă în stil victorian dintr-un orăşel de provincie american?

Pentru a nu crede că exagerez, o să vedem cu cine avem de-a face. O bunică, terorizantă psihic, moartă, ce-i drept, dar a cărei prezenţă este încă resimţită; o mamă, care ţine cu tot dinadinsul să îşi îngrijească copiii, aşa că starea permanentă de boală a fiicei mijlocii, moartă la momentul desfăşurării acţiunii, este, în mod dubios, exact situaţia de care are nevoie; o mezină, adolescenta teribilă, papuşă în casa mamei, pentru a avea parte de dragostea după care tânjeşte în mod patologic, dar o femeie care abuzează de alcool, droguri şi sex în cercul de prieteni, şi o teroare pentru fetele nepopulare de la şcoală, pe care le umileşte în public.

Celălalt membru cu probleme al familiei este Camille, de altfel şi vocea narativă, care ţine piept “tratamentului” mamei cu preţul propriului echilibru emoţional. Acest dezechilibru se manifestă prin crestarea de cuvinte pe fiecare centimetru al corpului său. Obiectele ascuţite nu ocolesc decât faţa, porţiunea din mană care iese de sub mânecă şi un cerc în mijlocul spatelui. Fraza memorabilă a acestui roman, care m-a marcat prin duritate şi simplitate, a fost chiar “Ultimul cuvânt pe care mi l-am încrustat în piele, după şaisprezece ani de când făceam chestia asta, a fost dispariţie”.

În Chicago, departe de mama sa, Camille tocmai ce reuşise să treacă peste această dorinţă de a-şi face rău. Însă dispariţia unei fetiţe din oraşul natal, ce urmează uciderii unei alteia, îl determină pe redactorul ziarului la care lucrează să o trimită înapoi. Este uşor de închipuit faptul că lucrurile vor sfârşi destul de prost.

Personajul este problematic, cu un trecut întunecat, care a experimentat întâmplări oribile. Camille a petrecut aproape toată copilăria într-o casă toxică şi înspăimântătoare ce nu o va lăsa niciodată să se comporte normal. De aceea consumă alcool, droguri şi se mutilează. Îşi ciopleşte cuvinte pe piele deoarece este singurul mod în care se poate exprima. Aşa cum apare şi în carte, majoritatea cuvintelor sunt negative: “malefic” pe încheietură, “pervers” pe şoldul stâng, “greţos” deasupra buricului, “îngrijorare” pe braţ, “tragedie” de-a lungul sânilor etc.

“Investigaţia”, ca şi diversele amintiri, curg nu numai într-un ritm alert, dar curg şuvoi, alcătuind o carte de dimensiuni considerabile pe care am citit-o într-o singură zi din plăcere.

Ce m-a impresionat în mod special a fost multitudinea de indicii sub formă de informaţii noi, plasate admirabil tocmai când începeai să crezi că ai descoperit vinovatul. Astfel, sfârşitul este surprinzător, derutant, chiar marcant…mai rar o carte care să te surprindă în ultimele pagini.

Cred că ar ieşi un film excelent dacă ar nimeri pe mâini bune - îi trebuie un regizor cu un simţ al macabrului foarte ascuţit şi o actriţă nemaipomenită să joace rolul lui Camille.

Deşi în ţara ei, SUA, romanul “Obiecte ascuţite” a rămas doar cu o nominalizare (Edgarul), în Marea Britanie a reuşit două din trei. Astfel, a fost nominalizat la premiul literar “Edgar Allan Poe” 2007 în SUA, şi la “Duncan Lawrie Dagger” 2007 în Marea Britanie şi a câştigat premiul “Ian Fleming Steel Dagger” 2007 şi premiul “New Blood Fiction Dagger”, ambele în Marea Britanie.

Shutter Island nu uimeste printr-o poveste extraordinar de originala sau prin ceva nemaivazut. Modul in care filmul te surprinde este mult mai subtil: o poveste bine spusa, dialoguri inteligente si o prestatie actoriceasca remarcabila sunt punctele forte ale calatoriei pe misterioasa insula. Suntem in anul 1954 si agentul federal Teddy Daniels (DiCaprio) insotit de noul sau partener, Chuck Aule (Mark Ruffalo) ajung pe Shutter Island, unde statul detine un spital de psihiatrie destinat pacientilor violenti. Fiecare din cei care ajung pe insula au un trecut violent si probleme psihice grave, dar cel mai important lucru este ca unul dintre ei lipseste, acesta fiind si motivul prezentei celor doi agenti pe insula. Investigatia se dovedeste anevoioasa, personalul si pacientii spitalului nu coopereza, iar pacienta disparuta pare ca s-a evaporat prin peretii celulei incuiate. Toate acestea creeaza fundalul perfect pentru un film plin de mister, dar parca deja cunoscut.

Primele minute din Shutter Island te fac sa iti spui ca ai mai vazut undeva toate astea. Aici intra insa in scena maiestria lui Scorsese: actiunea este extrem de bine gradata, tensiunea este palpabila si constanta, iar dialogurile inteligente si extrem de bine redate nu te lasa sa te plictisesti. La asta se adauga si modul in care imaginile reale alterneaza cu cele din mintea personajului principal, alternanta care da filmului un efect psihologic foarte reusit.

Nivelul filmului este ridicat si de prestatia actoriceasca excelenta. DiCaprio revine cu un nou rol interpretat magistral. Dialogurile redate credibil, emotiile si redarea efectului psihologic asupra personajului confirma inca o data ca Leonardo DiCaprio este unul din marii actori contemporani. Calatoria lui Teddy printre secretele insulei este una dificila si plina de suspans, iar efectele se vad in evolutia personajului. Nici celelalte prestatii actoricesti nu sunt de neglijat: Mark Ruffalo pastreaza un ritm bun pe durata intregului film, iar Ben Kingsley in rolul doctorului Cawley completeaza prestatia actoriceasca generala care urmeaza excelent indicatiile de maestru ale lui Scorsese.

Scenografia filmului este una foarte buna si creeaza efectul de “acolo”. Din punctul meu de vedere unul din lucrurile care ajuta foarte mult filmul este plasarea actiunii in 1954. Paranoia comunista din acea perioada si umbrele razboiul potenteaza efectele psihologice ale povestii, iar redarea excelenta a perioadei face povestea mult mai captivanta.

Shutter Island este un film de calitate care nu trebuie ratat. Povestea care te prinde rapid si fundalul plin de mister satisfac pe deplin spectatorul, dar cel mai important lucru este ca filmul face acest lucru fara sa para ca se straduieste prea mult, lucru devenit comun pentru genul acesta de filme. Povestea spusa coerent, suspansul bine dozat si personajul principal te poarta spre un final nu foarte original, dar cu siguranta neasteptat.

Bursa de Reclama a realizat o analiza statistica a profilului utilizatorului de Internet. Conform acestei cercetari, 42.97% dintre respondenti considera ca bannerele publicitare sunt un mijloc de informare, in timp ce 13.6% declara ca bannerele publicitare ii ajuta sa aleaga diverse produse comerciale.

Eu probabil ma incadrez in cei aproximativ 43% dintre respondenti pentru ca in fiecare zi dau click pe cel putin zece bannere publicitare pe care le gasesc pe bloguri, site-uri sau alte pagini web. De ce? Nu pot spune exact. Poate din curiozitate de cele mai multe ori, din amuzament sau poate doar pentru simplul fapt ca sunt acolo, iar titlul ma intereseaza.  In acelasi timp, de foarte multe ori, nu stau mai mult de cateva secunde pe aceste site-uri pentru ca nu se dovedesc a fi ceea ce ma asteptam eu, dar uneori micile “reclame” ma fac sa testez un produs nou.

De aceea consider ca bannerele publicitare de pe internet au un rol bine stabilit si daca sunt plasate inteligent pot atinge un public tinta bine stabilit, insa de multe ori pot induce utilizatorii in eroare.

Trebuie sa decid in cine am mai multa incredere: in mama natura de la televizor, in vocea suspect de fericita de la radio, in greseala de tipografie de la ziar sau in parola de logare de pe facebook? Culmea, nu prea cred in nici una in mod constant si repetat.

Mi-ar fi greu sa stabilesc care este cea mai credibila sursa de informare pentru ca le urmaresc pe toate in aceeasi masura si nici unul dintre aceste mijloace de comunicare nu imi inspira mai multa incredere in mod special.  In acelasi timp, as fi absurda sa nu recunosc ca pe toate cele patru le urmaresc pe internet. Astfel, as putea spune la un prim nivel ca internetul este cea mai credibila sursa pentru ca le include pe toate celelalte. Insa, diferentele sunt evidente, deci acest rezultat se anuleaza.

Totodata, la o analiza mai detaliata, cele mai multe informatii generale le caut in ziare, astfel incat as putea spune ca principala sursa de informare pentru mine sunt site-urile ziarelor nationale si internationale. Dar nu neglijez nici site-urile de stiri ale televiziunilor.

In ceea ce priveste radio-ul, cred ca acest mijloc de comunicare il folosesc foarte putin pentru informare si mai mult pentru muzica sau entertainment. Iar pe internet, daca excludem site-urile de stiri, stim cu totii ca absolut orice parere sau orice text sunt subiective la fel ca decizia de a le considera o informatie plauzibila sau credibila.